În discuțiile despre anxietate, apare frecvent ideea că „mișcarea ajută”. De multe ori, însă, această afirmație rămâne vagă și este folosită fie ca recomandare generică, fie ca soluție simplificată. Un studiu apărut în Acta Psychologica, readuce tema în atenție într-un mod mai concret: nu pare să conteze doar faptul că faci mișcare, ci și felul în care condiția cardiorespiratorie se asociază cu reacția emoțională la stres.
Studiul citat (Costa și colaboratorii) a inclus 40 de tineri sănătoși și a urmărit relația dintre fitnessul cardiorespirator, anxietate, furie și răspunsul emoțional în situații stresante. Participanții au fost evaluați în două sesiuni, iar nivelurile de anxietate și furie au fost măsurate înainte și după expunerea, timp de 30 de minute, la un set de 69 de imagini neplăcute sau neutre. Cercetătorii au estimat fitnessul cardiorespirator pornind de la practica de exercițiu auto-raportată, pentru a prezice VO₂max.
Concluzia principală a studiului este relevantă pentru practica psihologică: un fitness cardiorespirator mai bun s-a asociat cu niveluri mai mici de anxietate-trăsătură și cu o reziliență emoțională mai mare în condiții de stres emoțional. Autorii au raportat și că persoanele cu VO₂max sub medie au avut un risc semnificativ mai mare de a trece de la anxietate „intermediară” la anxietate „înaltă” în timpul expunerii la stimuli neplăcuți (OR 8,754; adică acel „775%” popularizat în presă).
Aici merită o nuanță importantă, mai ales într-un context clinic: rezultatul este interesant, dar nu trebuie transformat într-o promisiune de tipul „cardio vindecă anxietatea”. Studiul are un eșantion mic (40 de participanți), include tineri sănătoși (nu pacienți diagnosticați cu o tulburare anxioasă) și folosește o estimare a fitnessului bazată pe exercițiul auto-raportat. În plus, intervalul de încredere pentru acel risc este larg, ceea ce sugerează prudență în interpretare.
Cu toate acestea, studiul aduce un mesaj foarte util pentru intervenția psihologică: condiția fizică poate conta nu doar pentru starea generală de bine, ci și pentru modul în care o persoană gestionează activarea emoțională „în momentul stresului”. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre „mă simt mai bine după ce merg la sală”, ci posibil și despre o capacitate mai bună de reglare emoțională atunci când apare un stimul neplăcut, frustrant sau amenințător.
De ce este important acest lucru pentru un psiholog? Pentru că în tratamentul anxietății, terapia cognitiv-comportamentală (TCC/CBT) rămâne una dintre intervențiile centrale, iar exercițiul fizic poate funcționa ca un adjuvant valoros, nu ca un înlocuitor.
Din perspectivă clinică, TCC și exercițiul fizic par să lucreze pe niveluri complementare. TCC vizează tiparele de gândire și comportamentele care întrețin anxietatea (de exemplu, evitarea, catastrofizarea, hipervigilența, nevoia excesivă de reasigurare), în timp ce exercițiul poate contribui la reglarea activării fiziologice, la creșterea toleranței față de senzațiile corporale și la structurarea unei rutine sănătoase. Studiul din Acta Psychologica nu demonstrează singur toate aceste mecanisme, dar este compatibil cu ideea că un organism mai bine antrenat poate răspunde mai adaptativ la stres.
O altă nuanță importantă: la pacienții cu panică sau anxietate severă, senzațiile produse de efort pot fi interpretate catastrofic („îmi bate inima tare, deci pățesc ceva rău”). În astfel de cazuri, recomandarea de a face sport trebuie introdusă gradual și explicată atent. Uneori, activitatea fizică poate fi integrată chiar în logica expunerii interoceptive (într-un cadru terapeutic bine structurat), tocmai pentru a reduce frica de senzații corporale. Ghidurile clinice pun accent pe intervenții structurate și pe utilizarea CBT de către practicieni formați, ceea ce rămâne esențial.
La nivel de recomandări generale de sănătate, OMS indică pentru adulți minimum 150 de minute de activitate fizică moderată pe săptămână (sau 75 de minute de activitate viguroasă), plus exerciții de forță de cel puțin două ori pe săptămână. Aceste repere sunt utile ca orientare, însă în cabinet ele trebuie adaptate la punctul real de pornire al fiecărui pacient: motivație, energie, comorbidități, nivel de evitare și program de viață. Pentru cineva cu anxietate marcată, „începutul realist” poate însemna 10-15 minute de mers alert, nu respectarea perfectă a țintei din prima săptămână.
Mesajul practic pe care îl putem extrage, responsabil și util, este acesta: exercițiul fizic poate susține tratamentul anxietății, iar terapia cognitiv-comportamentală oferă cadrul psihologic necesar pentru schimbări durabile. Împreună, ele pot ajuta atât la reducerea simptomelor, cât și la creșterea toleranței la stres în viața de zi cu zi.
Dacă te confrunți cu anxietate, atacuri de panică sau stres persistent, un plan terapeutic personalizat poate include atât intervenții cognitiv-comportamentale, cât și recomandări realiste pentru activitate fizică, adaptate ritmului tău.
Programează o ședință pentru evaluare și stabilirea unui plan de lucru potrivit nevoilor tale.
